Strategia de Apărare 2025–2030, prezentată în Parlament: discurs idealist, realitate prăbușită
Pentru prima dată în rolul de președinte, Nicușor Dan a venit în fața Parlamentului cu Strategia Națională de Apărare 2025–2030. Un document elegant, tehnic, ambițios. Dar, așa cum a observat întreg plenul, între paginile strategiei și realitatea de zi cu zi din România e un hău de proporții.
Președintele a vorbit cu solemnitatea matematicianului care explică o ecuație: curat, rațional, coerent. Problema e că statul pe care îl descrie în strategie seamănă mai mult cu o Românie alternativă decât cu România administrată de instituțiile care îngroapă dosare, risipește bani și blochează orice reformă reală.
„Există un decalaj” – un eufemism pentru o țară care nu-și poate gestiona nici dosarele, nici drumurile, nici crizele
Nicușor Dan a admis existența „decalajului” dintre așteptările oamenilor și capacitatea administrației publice. De fapt, e vorba de o prăpastie în toată regula:
- societatea se mișcă înainte;
- administrația rămâne la nivelul anilor ’90;
- economia cere viteză; instituțiile oferă birocrație;
- oamenii vor competență; statul livrează improvizații.
Strategia recunoaște problemele, dar rămâne întrebarea-cheie: cine și cum ar trebui să corecteze acest decalaj, când instituțiile responsabile sunt chiar cele blocate în propria lor incompetență?
**Amenințările externe: Rusia, războiul hibrid, atacuri cibernetice.
Amenințările interne: statul român.**
Președintele a identificat riscuri majore: războiul din vecinătate, atacuri hibride, dezinformare. Toate reale. Toate grave.
Dar, printre vulnerabilitățile interne, se află și ele recunoscute timid: administrație lentă, evaziune fiscală uriașă, educație în colaps, abandon școlar, declin demografic.
În esență, România nu e amenințată doar din exterior — e vulnerabilizată chiar de propriile structuri.
O listă de oportunități frumoase, măcar pe hârtie: Constanța, Dunărea, NATO, tehnologie, diaspora
Nicușor Dan promite transformarea României în hub strategic între Europa și Asia. Portul Constanța, Dunărea, reconstrucția Ucrainei – toate sunt prezentate ca șanse istorice.
Întrebarea este: cine le valorifică?
Aceleași instituții care nu reușesc să finalizeze o autostradă, un spital sau un sistem IT fără să crape în primele 10 minute?
„Trebuie să recâștigăm încrederea cetățenilor” – fraza care sună bine, dar lovește ca un bumerang
Momentul cel mai comentat al discursului a fost apelul lui Nicușor Dan:
„Trebuie să recâștigăm încrederea cetățenilor, și asta este corelată cu lupta împotriva corupției.”
Frumos spus. Impecabil. Dar dureros de ironic.
Încrederea cetățenilor nu se recâștigă cu strategii, ci cu rezultate.
Iar corupția nu se combate cu comunicate, ci cu dosare, anchete și condamnări — adică exact locul unde statul român e sublim, dar lipsește cu desăvârșire.
Combaterea corupției: declarații ferme, instituții moi
Președintele cere prioritizarea „marii corupții”. Sună excelent.
Dar realitatea ultimilor ani arată exact invers: marea corupție e prioritară doar la capitolul netratată.
Implicarea serviciilor secrete în colectarea datelor privind corupția… fără „a depăși granița cu justiția” este o formulare tipică pentru România: toată lumea este implicată, dar nimeni responsabil.
Finalul: un apel la mobilizare într-un stat în care mobilizarea se face doar pe hârtie
Discursul s-a încheiat cu un mesaj patriotic: „Aveți în mine un partener.”
Frumos. Dar românii au mai avut parteneri: președinți, premieri, miniștri, strategi, comisii, reformatori.
Toți au promis reformă.
Puțini au livrat.
Niciunul n-a reușit să repare statul.
Strategia lui Nicușor Dan este coerentă, civilizată, modernă.
Problema este că România reală funcționează încă după strategia improvizației.
