Criza diplomatică și comercială declanșată de decizia președintelui american Donald Trump de a impune taxe vamale de 30% asupra tuturor produselor din Uniunea Europeană scoate la iveală fragilitatea parteneriatului strategic dintre România și Statele Unite, dar și lipsa de consistență a poziției Bucureștiului pe scena internațională.
În loc să aibă o voce fermă, articulată, în apărarea intereselor proprii și ale companiilor românești care vor fi lovite direct de aceste tarife, România se ascunde timid în spatele declarațiilor generale ale Comisiei Europene. Președintele Nicușor Dan a reacționat pe rețelele de socializare, exprimând sprijinul față de Ursula von der Leyen și „eforturile de a negocia”. Nimic despre impactul concret asupra României. Nimic despre pierderile din exporturi, despre firmele afectate, despre consecințele economice sau despre poziția strategică a României în acest conflict.
Această pasivitate este simptomatică pentru diplomația românească a ultimului deceniu: Bucureștiul mimează apartenența la marile jocuri globale, dar rămâne, în realitate, un actor decorativ, fără inițiativă, fără viziune și, mai grav, fără curaj.
În timp ce premierii Italiei și Olandei transmit mesaje dure și îndeamnă la unitate europeană și fermitate în fața protecționismului agresiv al Washingtonului, România emite un comunicat steril, în care vorbește despre „parteneriatul transatlantic” ca și cum nu tocmai acel parteneriat este pus la pământ de decizia americană. Taxele de 30% sunt o lovitură directă pentru economia europeană, dar și pentru economia românească, în special pentru sectoarele auto, IT și agroalimentar, care depind de comerțul cu SUA.
Președintele Trump nu face altceva decât să-și respecte promisiunea: „America First”. Problema nu este că își protejează industria, ci că UE, iar în cadrul ei România, acceptă rolul de victimă fără măcar să ridice vocea.
Cu mai puțin de trei săptămâni înainte de aplicarea efectivă a tarifelor, reacția Europei este împărțită între apeluri la calm și speranțe în negocieri de ultim moment. În tot acest peisaj, România tace sau rostește generalități, dovedind că nu are o strategie națională de răspuns la astfel de șocuri internaționale.
Unde sunt experții în comerț exterior? Unde sunt analizele de impact? Ce face Ministerul Economiei? Ce plan are Guvernul pentru a susține exportatorii români care vor pierde competitivitate?
S-a ales praful de „parteneriatul strategic” când România nu poate nici măcar să-și protejeze propriii cetățeni și antreprenori în fața unor politici vamale ostile. În loc de parteneriat, avem o relație unilaterală, în care România stă în poziție de drepți, așteptând ca alții să decidă.
În concluzie, reacția autorităților române este nu doar slabă, ci periculos de conformistă. Într-o lume a intereselor dure, a barierelor comerciale și a protecționismului agresiv, România pare mai degrabă o provincie obedientă decât o țară care-și apără suveranitatea economică. În loc să fim parte activă în negocierea unui nou cadru transatlantic, suntem spectatori în loja marginalizaților.
Parteneriatul strategic România–SUA, în forma în care ni s-a tot servit politic în ultimele două decenii, și-a pierdut orice sens. Dintr-un partener egal, România a devenit o simplă notă de subsol într-un conflict global. Iar liderii noștri privesc în tăcere, cu mâinile în buzunar, cum li se prăbușește prestigiul, credibilitatea și, mai ales, capacitatea de a decide ceva cu adevărat important.
