
De ce nu a fost chemat ambasadorul Rusiei la MAE? Tăcerea Puterii e mai periculoasă decât propaganda Kremlinului
Președintele Nicușor Dan a spus-o clar: Rusia desfășoară acțiuni de agresiune cibernetică, manipulare și dezinformare în România, inclusiv în campania electorală din noiembrie 2024. Ba mai mult, aceste interferențe au fost condamnate oficial de NATO, UE și Marea Britanie.
Și totuși, în ciuda acestui „atac hibrid asupra suveranității României”, ambasadorul Federației Ruse nu a fost nici măcar invitat la Ministerul Afacerilor Externe pentru explicații. Nu a fost expulzat. Nu a fost declarat persona non grata. Nu a fost deranjat nici cât un influencer local.
Când țara e atacată, diplomația română își bea ceaiul
În orice stat cu minimă demnitate și reflexe de protecție, prima reacție la un atac extern e chemarea ambasadorului agresorului pentru explicații. Mai ales dacă liderul țării tale – în acest caz președintele – spune public că „Rusia a încercat să influențeze alegerile”.
Întrebarea devine inevitabilă:
De ce nu se întâmplă nimic la București?
Câteva scenarii posibile:
- Ministerul de Externe n-a primit încă aprobarea de sus.
- Există o teamă paralizantă de reacția Moscovei.
- Sau, pur și simplu, declarațiile despre „interferență rusească” sunt doar propagandă electorală, fără acoperire reală.
Ipocrizia maximă: românii sunt anchetați pentru „fake news”, dar Rusia e tratată diplomatic
Românii care distribuie postări critice, ironic sau exagerat, despre alegeri, guvern sau UE sunt rapid catalogați drept „agenți ai Moscovei” și vizați de anchete. Dar adevăratul reprezentant oficial al Moscovei e protejat prin tăcere.
Cum e posibil ca România să fie „țintă a unei operațiuni rusești”, dar ambasadorul Rusiei să fie tratat ca un diplomat de salon, nu ca un mesager al unui regim ostil?
Diplomația tăcerii – o complicitate prin pasivitate?
Nu doar că nu a fost luată nicio măsură oficială împotriva ambasadei ruse, dar nu există niciun semn că statul român ar face demersuri clare pentru investigarea, combaterea sau neutralizarea rețelelor de influență rusească.
Asta ridică întrebări dureroase:
- Este România doar un executant al narativelor euro-atlantice, fără voință proprie?
- Sunt aceste acuzații doar retorică internă pentru manipularea opiniei publice?
- Sau autoritățile se tem să nu deschidă cutia Pandorei, care ar devoala colaboratori și complicități interne, nu doar trolul rusesc?