Într-o țară în care spitalele se prăbușesc, școlile rămân fără căldură iarna, iar bătrânii aleg între medicamente și mâncare, statul român continuă să pompeze, an de an, sume colosale în sistemul opac al serviciilor secrete. România are, în prezent, șase astfel de structuri, fiecare cu propriul buget, proprii oameni, propria agendă. Însumat, bugetele acestor servicii ajung la aproape 2 miliarde de euro anual – o cifră care ar trebui să îngrozească orice cetățean responsabil.
Și totuși, niciun partid politic nu are curajul să propună o comasare, o restructurare sau măcar o evaluare externă independentă. Despre desființarea vreunuia dintre ele nici nu se pomenește. De ce această complicitate transpartinică?
Un stat captiv, o clasă politică obedientă
Faptul că niciun actor politic nu atinge acest subiect arată cât de adânc înrădăcinată este puterea serviciilor în arhitectura reală a statului. SRI, SIE, STS, SPP, DGIA, DGIPI – fiecare cu interese proprii, fiecare cu influență în zone-cheie ale administrației, justiției și economiei.
Este un sistem paralel, bine uns, care funcționează pe principiul „statul e al nostru”. Într-o democrație autentică, serviciile secrete funcționează sub control civil și au rol strict de apărare a securității naționale. În România, ele sunt adesea acuzate – cu sau fără dovezi – că ar avea tentacule adânci în media, în justiție și în economie.
2 miliarde de euro pe an: pentru ce?
România cheltuie, în termeni procentuali, mai mult decât multe state europene cu o amenințare reală la adresa securității naționale. Sumele alocate nu sunt transparente, iar rapoartele de activitate sunt vagi, generaliste și nu oferă niciun indiciu cu privire la eficiența reală a acestor structuri.
De ce are România nevoie de 6 servicii secrete? Ce activitate desfășoară în paralel? Ce controlează? Ce apără? Răspunsuri nu primim. Doar tăcere. Iar această tăcere costă – 2 miliarde de euro.
Comasarea? O temă tabu
Într-un climat politic marcat de austeritate, de reducerea cheltuielilor publice și de promisiuni de reformă, ideea comasării serviciilor secrete ar fi una firească. Nu și în România. Nimeni nu îndrăznește să atingă acest subiect, de teamă că va fi înlăturat din joc, discreditat sau pur și simplu „uitat” de sistemul mediatic.
Nimeni nu vorbește despre controlul real asupra acestor structuri, despre lipsa unei supravegheri parlamentare eficiente, despre complicități toxice între partide și oameni din servicii.
Democrația, sub tăcere operativă
Faptul că niciun partid nu are curajul să propună o restructurare a acestor structuri este un semnal grav. România este, de facto, o democrație în care puterea profundă nu se supune niciunui vot. Cât timp 2 miliarde de euro se evaporă anual în buzunarele unor instituții închise, iar cetățeanul rămâne în beznă, nu putem vorbi despre transparență, reformă sau stat de drept.
Cine controlează cu adevărat România? Răspunsul pare să nu mai stea în urnele de vot.
