Într-o declarație care frizează cruzimea administrativă, Ministrul Muncii a identificat în persoanele cu dizabilități un risc pentru echilibrul bugetar al României. În loc să vorbească despre reformarea serviciilor sociale sau despre sprijinul real oferit celor aflați în suferință, oficialul a ales să arunce suspiciuni colective asupra celor mai vulnerabili români.
„Avem comune în care brusc au apărut 500–600 de persoane cu certificat de handicap. Trebuie să investigăm dacă nu cumva sistemul este abuzat”, a declarat ministrul, fără să ofere date concrete, dar insinuând că fenomenul ar fi unul „suspect”.
De la solidaritate socială, la contabilitate rece
Declarația nu este doar o gafă, ci o declarație de politică publică. Una care transformă persoanele cu dizabilități în ținte, nu în beneficiari de drept ai unui sistem de protecție socială. Într-o țară în care subfinanțarea, lipsa accesului la servicii medicale și marginalizarea sunt norme, Ministrul Muncii găsește de cuviință să atace tocmai acea categorie care suferă în tăcere.
Această viziune contabilă asupra suferinței trădează nu doar lipsă de empatie, ci și o incapacitate cronică de a înțelege rolul social al statului. De parcă oamenii în scaun rulant, cu autism, epilepsie, distrofie musculară sau alte afecțiuni ar fi inventat problemele lor pentru o alocație mizeră și un dosar umilitor, actualizat anual.
România – condamnată la dispreț și neputință administrativă
În mod ironic, tocmai statul român este cel care, de ani întregi:
- Întârzie plățile către centrele de îngrijire,
- Refuză să digitalizeze evaluările de handicap,
- Păstrează proceduri umilitoare, în care bolnavii cronici trebuie să demonstreze periodic că nu s-au „vindecat miraculos”,
- Plătește sume derizorii celor care trăiesc în sărăcie absolută.
Și tot acest sistem disfuncțional este acum prezentat ca victimă a „abuzurilor” cetățenilor.
Cine sunt adevărații paraziți ai bugetului?
Ipocrizia e cu atât mai stridentă cu cât, în paralel, statul român cheltuie miliarde pe sinecuri, pensii speciale, scheme de consultanță opace și fonduri pentru clientela de partid. Nimeni din guvern nu pare să considere aceste cheltuieli un pericol pentru echilibrul bugetar. Dar copilul cu paralizie cerebrală dintr-un sat din Botoșani devine o problemă națională?
Nu dizabilitatea ruinează România. Ci incompetența și cinismul.
Adevăratul pericol pentru România nu vine din partea celor care abia se pot deplasa sau comunica. Pericolul vine din partea celor care conduc fără inimă, fără viziune, fără rușine. Cei care transformă suferința în subiect de control bugetar, care pun semnul egal între handicap și fraudă, și care văd cetățeanul vulnerabil ca pe o povară contabilă.
România are nevoie de solidaritate, reformă reală și lideri cu suflet, nu de birocrați cinici care își justifică eșecurile pe spinarea celor care nu se pot apăra. Și nu, domnule ministru – nu cei cu dizabilități sunt problema. Ci exact cei ca dumneavoastră.
