O viziune tehnocrată periculoasă amenință comunitățile rurale și dreptul la educație
O declarație recentă a ministrului Educației, Daniel David, a stârnit revoltă și îngrijorare în rândul profesorilor, părinților și autorităților locale: desființarea școlilor cu puțini elevi, sub pretextul eficientizării structurii de conducere. Potrivit afirmației sale, închiderea acestor unități ar „elibera în jur de 900 de poziții de director”. O abordare cinic-administrativă, care tratează școala ca pe o schemă de personal, nu ca pe o investiție în viitorul copiilor.
Educația nu este un tabel Excel
Când un ministru al Educației ajunge să vorbească despre „eficiență” în termeni de tăieri și închideri, nu ne mai aflăm în domeniul reformei, ci în logica rece a reducerii de costuri. Fără o analiză a impactului social, fără o viziune despre dezvoltarea satelor și fără nicio empatie față de comunitățile izolate, Daniel David propune ceea ce în esență este o descentralizare inversă și o condamnare la uitare a satului românesc.
Închiderea unei școli într-un sat nu înseamnă doar pierderea unui spațiu de învățare. Înseamnă destructurarea unei comunități, pierderea identității locale și punerea de obstacole suplimentare în calea copiilor care trebuie să parcurgă zeci de kilometri pentru a ajunge la o unitate mai mare. Copiii nu sunt cifre într-un raport, iar o școală nu e o „poziție de director” în organigramă.
Satul românesc, în pragul abandonului instituțional
Această propunere nu face decât să accelereze ceea ce se întâmplă deja de ani de zile: abandonarea programată a satului românesc de către statul român. După închiderea spitalelor și a secțiilor de poliție, urmează și rândul școlilor. Ce urmează după? Mutarea bisericilor și a primăriilor în orașe?
În loc să investească în calitatea actului educațional și în formarea profesorilor care aleg să rămână în zone defavorizate, Ministerul Educației alege soluția facilă: închidem, comasăm, tăiem. Asta nu e reformă. E dezertare administrativă.
Cine câștigă?
Desigur, marile centre urbane, cu structuri deja supraîncărcate, vor primi alți zeci de elevi transferați din comunele vecine. Dar nu vor primi și profesori suplimentari. Nu vor primi fonduri pentru transport sau pentru adaptarea logisticii. Și, în mod ironic, pozițiile de directori „economisite” vor reapărea sub alte denumiri, în alte funcții, în altă birocrație.
Întrebarea firească este: dacă 900 de directori sunt considerați inutili, de ce au fost angajați? Cine i-a numit și pe ce criterii? Nu cumva sistemul construit de partide este cel care umflă artificial structurile, iar acum tot copiii trebuie să plătească prețul?
Declarația lui Daniel David reflectă o ruptură profundă între elitele tehnocrate ale Ministerului Educației și realitățile de la firul ierbii. Într-o țară în care decalajul rural-urban este deja dramatic, propunerea de a închide școlile mici nu este doar greșită – este periculoasă și iresponsabilă.
Reforma reală în educație nu începe prin închidere. Ci prin reconstrucție, echitate, investiții și respect pentru fiecare copil – oriunde s-ar naște.
