România traversează o criză instituțională de proporții, iar cel mai grav semnal nu vine dinspre politicieni, ci dinspre absența completă a unei reacții instituționale. Potrivit unei declarații explozive a lui Marius Lulea, prim-vicepreședintele AUR, „din mii de procurori, nu s-a găsit unul curajos să cerceteze lovitura de stat”, cu referire directă la anularea controversată a alegerilor prezidențiale din 2025.
Declarația lui Lulea este nu doar un atac politic, ci o radiografie dură a unei realități care nu mai poate fi ignorată: justiția românească pare complet paralizată în fața celui mai grav derapaj constituțional din ultimii 30 de ani. Ce înseamnă când niciun procuror din cei peste 2.000 remunerați din bani publici nu deschide măcar un dosar penal într-o situație ce implică posibila fraudare a voinței populare?
Justiția tăcerii – o complicitate periculoasă
România s-a obișnuit, din păcate, cu tăcerea vinovată a instituțiilor. Dar de această dată, miza este cu totul alta. Este vorba despre anularea rezultatelor unui proces electoral democratic, fără o investigație clară, fără un verdict judecătoresc transparent și fără niciun responsabil tras la răspundere. În alte state, asemenea acuzații ar declanșa anchete în lanț, proteste, intervenții ale instituțiilor internaționale.
La noi? Nimic. Tăcere. Și mai grav, această tăcere nu este doar o formă de neglijență, ci, în opinia lui Lulea, o dovadă a subordonării sistemului de justiție față de interese politice obscure.
„Sistemul de justiție e prăbușit. Procurorii nu sunt liberi, au șefi politici, trăiesc cu frica de a fi schimbați sau anchetați la rândul lor. România e o țară capturată prin controlul asupra șefiei parchetelor”, a declarat liderul AUR. Acuzațiile sunt grave, dar ele găsesc ecou într-un sentiment tot mai larg răspândit în societate: acela că România a devenit un stat eșuat.
Cine controlează parchetele, controlează statul
Adevărata putere într-o democrație nu se află întotdeauna în mâinile celor aleși, ci adesea în cele ale celor care decid ce se anchetează și ce se mușamalizează. Controlul asupra șefilor din Ministerul Public echivalează, în contextul actual, cu o formă de putere informală, dar totală. De la dosarele penale ținute „la sertar” până la cele deschise „la comandă”, justiția devine o armă politică, nicidecum un garant al statului de drept.
Acuzația lui Lulea că „avem executanți în robă” în loc de procurori independenți este devastatoare pentru imaginea unei justiții deja fragilizate. Când Constituția este călcată în picioare, iar cei care ar trebui să o apere privesc în altă parte, asistăm la o formă de complicitate instituționalizată.
Un stat fără justiție este o iluzie democratică
Lipsa de reacție a sistemului judiciar nu doar că afectează credibilitatea statului, dar pune sub semnul întrebării însăși ideea de democrație. Ce fel de țară este aceea în care anularea alegerilor nu stârnește o anchetă penală? Ce fel de sistem este acela în care niciun magistrat nu îndrăznește să întrebe cine a ordonat o asemenea măsură?
Un stat eșuează atunci când cetățenii nu mai cred în protecția legii. Iar în România, acest punct pare să fi fost atins. Dacă în fața unei presupuse lovituri de stat, instituțiile rămân impasibile, atunci democrația este deja o formă fără fond.
Când tăcerea devine crimă constituțională
Cuvintele lui Marius Lulea nu sunt doar retorică de opoziție. Ele reflectă o ruptură profundă între stat și societate. Într-un moment în care România ar fi trebuit să dea dovadă de transparență, vigilență și respect pentru reguli, sistemul a preferat să se închidă în carapacea complicității.
Dacă justiția continuă să fie oarbă doar acolo unde trebuie să vadă și surdă doar acolo unde trebuie să audă, România nu mai este un stat de drept, ci doar o fațadă democratică sub care se ascunde frica, obediența și trădarea interesului public.
Istoria ne arată că popoarele fără justiție ajung, inevitabil, să-și facă singure dreptate. România nu are nevoie de răzbunare, ci de curaj – în primul rând din partea celor care au jurat să apere legea. Până atunci, tăcerea procurorilor va rămâne cea mai grea formă de acuzație.
