Ideea lansată de comisarul european pentru Apărare, Andrius Kubilius, privind crearea unei armate permanente a Uniunii Europene, de aproximativ 100.000 de soldați, scoate la iveală o ambiție veche a Bruxelles-ului: putere militară fără asumare politică reală. Sub pretextul „autonomiei strategice”, UE încearcă să compenseze dependența istorică de Statele Unite, fără să fi rezolvat însă fracturile interne care o paralizează.
Kubilius vorbește deschis despre înlocuirea celor aproximativ 100.000 de militari americani care constituie coloana vertebrală a apărării europene. Problema este că această protecție nu a fost gratuită, ci rezultatul unei alianțe clare, funcționale și eficiente: NATO. UE nu are nici comandă militară unificată, nici doctrină comună, nici consens politic asupra folosirii forței armate.
Invocarea războiului din Ucraina și a amenințării ruse este justificată, dar incompletă. Rusia nu este descurajată de comunicate și concepte strategice, ci de capacități reale, de decizie rapidă și de voință politică. Exact acele elemente care lipsesc Uniunii Europene, unde politica de apărare este fragmentată între interese naționale contradictorii.
Întrebarea retorică a comisarului – „ar fi SUA mai puternice dacă ar avea 50 de armate și 50 de politici militare?” – lovește chiar în realitatea UE. Europa are deja peste 20 de armate, bugete inegale, standarde diferite și priorități divergente. A adăuga o „armată europeană” peste acest haos instituțional riscă să creeze o structură paralelă, birocratică și ineficientă.
Mai grav este că această discuție evită tema esențială: cine decide trimiterea trupelor la luptă? Cine răspunde politic pentru pierderi? Cine plătește? Fără un stat european real, cu legitimitate democratică și lanț de comandă clar, armata UE riscă să fie un simbol, nu o forță.
În spatele discursului despre securitate se ascunde o realitate inconfortabilă: UE nu este pregătită să își apere singură teritoriul, dar încearcă să creeze iluzia autosuficienței strategice. Iar Ucraina este folosită, din nou, ca argument moral într-o dezbatere despre putere, influență și control.
