Partidul Național Liberal își alege oficial președintele, dar procesul pare mai degrabă o formalitate decât o competiție democratică. Într-un gest care spune multe despre starea de spirit și cultura internă a partidului, niciun alt liberal nu a îndrăznit să intre în cursa pentru șefia PNL, lăsându-l pe Ilie Bolojan să defileze singur spre funcție.
Ceea ce ar fi trebuit să fie o dezbatere de idei, viziuni și direcții strategice pentru un partid aflat la guvernare (și într-un moment delicat pe scena politică), s-a transformat într-o înscăunare tăcută, fără emoție și fără pluralism intern. Faptul că niciun lider regional, parlamentar influent sau reprezentant al organizațiilor de tineret nu a avut curajul să se opună lui Bolojan spune multe despre frica de contestare și despre tendințele tot mai autoritare din interiorul formațiunii.
Bolojan este, fără îndoială, unul dintre cei mai eficienți administratori locali pe care i-a dat PNL în ultimele decenii. A transformat Oradea într-un oraș model și a gestionat Consiliul Județean Bihor cu rigoare. Dar între a fi un bun gospodar local și a conduce un partid național există o diferență fundamentală. Și tocmai această diferență ar fi trebuit să fie discutată, testată, validată printr-o competiție reală.
În schimb, PNL pare să accepte resemnat ideea unui lider unic, neatins de critici, nemăsurat în alegeri interne și netulburat de alternative. În locul unei alegeri vii, cu emoție și dezbateri, partidul oferă un consens mut, o tăcere asurzitoare care anunță nu stabilitate, ci stagnare.
Un partid fără dezbatere e un partid care refuză să se privească în oglindă. Iar un lider fără competiție e un semn de slăbiciune, nu de forță. Într-o democrație internă autentică, chiar și cei mai respectați lideri sunt provocați. Când nimeni nu mai îndrăznește să conteste, înseamnă că partidul nu mai respiră politic, ci doar execută.
Alegerea lui Ilie Bolojan ca președinte PNL era, poate, inevitabilă. Dar absența unei alternative spune o poveste mai profundă despre frica de schimbare, teama de ruptură și boala conformismului politic, care macină nu doar PNL, ci întreaga clasă politică românească.
