Elena Lasconi, cândva o promisiune de prospețime în politica românească, a reușit să transforme USR dintr-un partid de luptători ai dreptății într-unul de spectatori pe marginea scenei. Cu 12%, a aruncat la coș toate idealurile pentru care acest partid s-a născut, iar acum privește nepăsătoare cum propria formațiune se zbate între irelevanță și disprețul public.
USR nu mai este partidul lui „fără penali în funcții publice.” Este partidul lui „Lasconi își spală pe mâini.” Sub conducerea ei, PSD, eternul dușman, nu mai e dușman. A devenit „partener strategic.” În ochii votanților, mesajul a fost clar: cine ridică sabia împotriva corupției la început, moare cu ea înfiptă în spate la final. Și Lasconi s-a asigurat că sabia asta nu a fost doar ridicată, ci și uitată într-un colț prăfuit al istoriei.
Scorul de 12% nu e doar o cifră. E un diagnostic terminal. Un partid care a crescut din revoltă și speranță a fost transformat într-o caricatură de lideri lipsiți de coloană vertebrală. Cu zâmbetul pe buze, Lasconi a ales să îngroape idealurile fondatorilor și să danseze pe mormântul lor alături de vechii baroni ai politicii românești.
În fond, 12% e mai mult decât un rezultat electoral. Este măsura exactă a disprețului față de electorat. Și, mai grav, este dovada că USR nu a fost niciodată pregătit să fie altceva decât o altă variantă, mai tânără, a sistemului pe care l-au criticat cu atât de multă energie. Sub Lasconi, acest partid nu doar că a murit, dar nici măcar n-a avut decența să o facă în liniște.
