Azi, cu trei luni înainte de sfîrșitul mandatului, Iohannis e în criză de statut. N-a reușit să-și mute protocolul nici la NATO, nici la UE. Planul de parvenire internațională n-a mers. Așa că a revenit la intern, în cîrca partidului, cu întreaga sa povară de găunoșenie și nerușinare.
La urma urmei, nici Bucureștiul nu e de aruncat. Să huzurești în palatul exorbitant din Aviatorilor, pe care poporul român ți-l pune la dispoziție cu tot cu servitori și cheltuieli pînă la sfîrșitul vieții, nu-i chiar o pedeapsă a istoriei. Unde mai pui că ți se restaurează și numărul caselor după trauma confiscării de la Sibiu.
Liberalii au sperat că scapă, că Iohannis se va lua cu zugrăvelile, cu planificarea vacanțelor de anul viitor și o să uite să-i mai călărească. Dar s-au înșelat. I-a convocat și le-a cerut să-l pună pe liste. Nu a făcut un anunț public, nu a dezbătut cu ei nimic. Pur și simplu, i-a informat și i-a lăsat să se descurce, să dea socoteală alegătorilor, să facă proiecte de lege destinate unei singure persoane, să se facă de rîs. El, în timpul ăsta, a tulit-o în America, imitîndu-l pe Liviu Dragnea, care a plecat să-l felicite pe Trump cu o zi înainte de Ordonanța 13.
Iohannis și-a vătămat – în această ordine – țara și partidul, servindu-se, în schimb, din răsputeri, pe sine. E un factor activ al frînării din ultimul deceniu, alături, desigur, de alte boli ale clasei politice și de alte specii periculoase din societate. Întîrzierea în dezvoltare a României, o parte semnificativă din blocajele strategice DESPRE CARE AM SCRIS DEGEABA, CU CIFRE ȘI DETALII, DE SUTE DE ORI poartă semnătura zadarnicului președinte Iohannis. Nu e nimic mai bun de făcut pentru un partid care l-a avut tutore decît să se lepede de el. Nu neapărat cu zgomot. În tăcere, să se audă doar scîrțîitul roabei care-l cară la groapa de gunoi a istoriei.
