Pe 5 ianuarie și 24 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza avea să fie ales domnitor în Moldova și apoi în Țara Românească.
Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859, şi , apoi, al Ţării Româneşti la 12/24 ianuarie 1859 a însemnat un succes hotărâtor în lupta pentru Unire, dubla alegere reprezentând începutul procesului de constituire, pe baze moderne, a statului naţional român.
Cu toate că se aflau, încă, sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia colectivă a puterilor (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei), Principatele Române au desfăşurat între 1859-1861 o serie de acţiuni de politică externă de o deosebită importanţă pentru desăvârşirea unităţii statale a întregii naţiuni: desăvârşirea Unirii, apărarea autonomiei ţării şi pregătirea cuceririi independenţei.
Unirea Principatelor Române în 1859 a fost posibilă datorită victoriei Marilor Puteri occidentale împotriva Rusiei în Războiul Crimeei. Vreme de aproape 100 de ani, Imperiul Ţarist lovise puternic Imperiul Otoman şi se apropiase periculos de Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, adică de intrarea în Mediterana. Erau afectate interesele franco-britanice în Orientul Apropiat aşa că Parisul şi Londra au venit în ajutorul Înaltei Porţi. Marea Britanie a Reginei Victoria era maxim interesată şi de controlul transporturilor comerciale la Gurile Dunării. Un stat tampon care să blocheze expansiunea rusească spre Balcani şi Mediterana era exact ce aveau nevoie şi Puterile Occidentale şi Constantinopolul turcesc: aceasta va fi România modernă.
Dorința de unire a românilor era mare, dar Austria, Rusia și Turcia se opuneau categoric.
La precedenta ocupaţie rusească mai îndelungată, guvernatorul Pavel Kiseleff avansase chiar ideea transformării celor două provincii foste otomane, în gubernii. Numai agenda încărcată de la Sankt Petersburg a făcut Cancelaria Ţaristă să refuze ideea
Cu toate acestea cele două principate românește au găsit o scăpare și au acționat cu mult curaj: au ales același domnitor în ambele principate.
Adunările ad-hoc au debutat însă cu un scandal. Austria şi Turcia nu acceptau ideea Unirii. În timpul războiului Crimeei, Imperiul Habsburgic chiar ocupase militar Principatele drept compensaţie că îşi păstrase neutralitatea în conflict. Numai în urma unor uriaşe presiuni occidentale a acceptat să se retragă.
Imperiul Țarist a fost categoric împotrivă și a încercat organizarea unei rebeliuni la Iași. Aceasta a fost înăbușită de dorința românilor de a fi împreună.
Atunci Țarul, un fel de Vladimir Putin, a dat ordin ca armata rusă să treacă granița și să ocupe cele două principate.
La acel moment principatele nu dispuneau de armată proprie, însă dispuneau de capacitate de luptă și dorință de unire.
A fost moment la care Napoleon și regina Angliei au intervenit. Cei doi lideri europeni au impus celorlalți unirea sub amenințarea unui război.
În cele din urmă Rusiei i s-a impus Unirea, deși era gata să intervină militar. Celelalte forțe europene nu erau dispuse ca principatele, sursă de hrană, să cadă în mâinile rușilor, așa că presiunea a fost mare.
