Fostul șef al SRI se spală pe mâini: nu eu, nu acum, nu din umbră
Eduard Hellvig a simțit nevoia să iasă din nou la rampă. Nu pentru a oferi lămuriri despre rolul SRI în abuzurile ultimului deceniu, nu pentru a vorbi despre reforme în serviciile secrete, ci pentru a infirma o bănuială: nu e în spatele nimănui. Nu are planuri, nu urmărește puterea și – mai ales – nu trebuie suspectat că trage sfori din culise.
Declarațiile sale, lungi și atent calibrate, au fost postate pe rețelele sociale și preluate, desigur, cu venerație de presa „serioasă”. Mesajul central? „Nu sunt eu, și nici nu vreau să fiu.” O negare publică a unui rol pe care nimeni nu l-a confirmat oficial, dar care circulă intens în spațiul politic.
Cine întreabă, cine răspunde?
Hellvig își construiește discursul în jurul ideii că în România încă se caută „cine este în spate”. Apoi le reproșează celor care îl suspectează de planuri oculte că gândesc precum Securitatea comunistă. Argumentul e interesant: dacă te întrebi cine e păpușarul, ești securist. Dacă întrebi cine controlează scena din umbră, ai moștenit logica „odioasei instituții”.
Dar întrebarea nu e nici comunistă, nici deplasată. Este o întrebare legitimă într-o democrație eșuată, unde deciziile se iau pe ascuns, unde președinții nu ies din birou decât cu aprobarea unor „consilieri de taină”, și unde oamenii cu adevărat puternici nu candidează, ci sponsorizează candidații.
Adevărul incomod: SRI a crescut, nu s-a retras
Hellvig spune că a demisionat de bunăvoie, că n-a fost forțat și că, dacă voia puterea, o păstra. Dar exact aici se află problema: România nu a asistat la o reformă reală a SRI în timpul mandatului său. Serviciile au continuat să funcționeze într-o opacitate totală, fără control civil, cu o influență majoră asupra vieții politice, a presei și a justiției.
Hellvig n-a dezvăluit nimic. Nu a arătat cu degetul în niciun moment către excesele instituției. N-a vorbit despre protocoale, despre filaje, despre dosare instrumentate pe bază de interese politice. În schimb, ne roagă astăzi să-l credem că el nu e în spate. Nici în față. Nici nicăieri.
Un discurs golit de asumare, plin de morală
Textul postat de Hellvig abundă în considerații etice și metafore despre România ca un „organism viu”, despre nevoia de empatie și coeziune, despre pericolele extremismului. Un discurs frumos, dar complet lipsit de asumare. Cine a contribuit la alimentarea neîncrederii în instituții? Cine a gestionat ani la rând o structură opacă, necontrolabilă și temută? Cine a fost parte a mecanismului de selecție și blocaj al liderilor politici?
Fostul șef al SRI pare că vrea să plece din istorie cu imaginea unui vizionar dezinteresat. În realitate, pleacă fără bilanț, fără răspunsuri și fără regrete.
Spune că nu vrea să fie asociat cu vreun proiect. Dar România e plină de „proiecte” fără față
Hellvig ne asigură că nu se află „în spate” la niciun proiect politic. Și totuși, în lipsa transparenței, în lipsa unei anchete reale despre legăturile serviciilor cu politica, cine poate spune ce se află cu adevărat în spate?
Nu e vorba doar despre Eduard Hellvig. Este vorba despre întregul mecanism de influență care acționează în România din umbră, fără asumare, fără nume. Iar când unul dintre cei care au condus acest sistem timp de aproape un deceniu vine și spune că nu mai are nicio treabă, întrebarea „cine e în spate?” devine și mai legitimă.
tăcerea a fost mai convenabilă decât clarificarea
Fostul șef al SRI are ocazia să iasă la lumină și să spună adevărul despre ce s-a întâmplat în interiorul sistemului. Să clarifice rolul serviciilor în politica românească. Să vorbească despre interferențe, despre influență, despre puterea reală. Dar preferă o postare cu valențe morale și aer de resemnare filosofică.
România are nevoie de adevăr, nu de autovictimizare. Și dacă Hellvig nu e „în spate”, poate ar fi momentul să ne spună cine a fost în față în toți acești ani.
