În decembrie 2024, România a trăit o dramă națională fără precedent: alegerile au fost anulate în mod arbitrar, candidați au fost eliminați abuziv din competiție, iar democrația însăși a fost suspendată. Instituțiile statului — acelea care ar fi trebuit să garanteze transparența, legalitatea și corectitudinea procesului electoral — au pactizat cu abuzul, girând tăcerea și complicitatea.
În mijlocul acestei crize, un nume a rămas impasibil: Nicușor Dan. A schițat atunci câteva declarații de complezență, în care s-a arătat „îngrijorat” de situație. A pozat în garantul valorilor democratice. A lăsat impresia că va cere socoteală, că va apăra principiile. Apoi… tăcere.
Nicușor Dan nu a mai rostit un cuvânt despre alegerile anulate. Nu a mai întrebat nimic despre excluderea candidaților independenți sau a celor care deranjau status quo-ul. Nu a mai pus problema responsabilității instituțiilor. Nu a cerut desecretizarea documentelor legate de această rușine națională, așa cum promisese în campanie.
De la promisiuni la complicitate
În campanie, Nicușor Dan a pozat în reformator, în omul care se opune sistemului. A spus că va aduce transparență, că va desecretiza toate informațiile privind alegerile anulate. Mulți au vrut să-l creadă. Mulți l-au votat în speranța că va fi vocea celor marginalizați. Dar realitatea a fost alta.
După ce a ajuns în funcție, Nicușor Dan s-a transformat. Din outsider, în complicele perfect. Din reformator, în tăcutul obedient. Când ar fi trebuit să ceară răspunsuri, a acceptat liniștea. Când ar fi trebuit să deschidă arhivele abuzului, a tras cortina.
Tăcerea lui nu este o greșeală. Este o alegere. Una care îl compromite definitiv.
Cine îl controlează pe „independentul” Nicușor?
Întrebarea care trebuie pusă este simplă: de ce tace Nicușor Dan? De ce nu a cerut desecretizarea documentelor? De ce nu a atacat public anularea alegerilor? De ce acceptă fără să crâcnească excluderea adversarilor politici?
Răspunsul e clar pentru oricine privește dincolo de PR: pentru că nu are voie să vorbească. Pentru că, în realitate, Nicușor Dan nu este „omul nou”, ci produsul vechiului sistem. A fost promovat tocmai pentru că este controlabil, docil, capabil să joace teatrul democrației și apoi să tacă atunci când i se spune.
Funcția a fost prețul tăcerii.
România are nevoie de curaj, nu de liniște
Tăcerea lui Nicușor Dan este o formă de trădare. A celor care l-au crezut. A celor care au sperat. A celor care au avut curajul să denunțe abuzurile din decembrie 2024 și care acum sunt reduși la tăcere sau vânați de instituțiile „democratice”.
România nu are nevoie de un președinte care tace în fața nedreptății. România are nevoie de o voce liberă, de un lider curajos, de cineva care nu se teme să deranjeze sistemul. Nu de cineva care-l servește în tăcere.
Nicușor Dan a ales de partea cui se află. Nu e de partea poporului. E de partea celor care vor liniște, control și supunere.
