Într-un birou mic din provincie, un constructor stă cu mâinile în cap. Are douăzeci de muncitori care așteaptă salariile și o factură de sute de mii de lei, emisă către o instituție publică. Lucrarea e gata, recepția s-a făcut, dar banii nu vin. „Am ajuns să mă rog de statul român să își plătească datoriile, ca de un client rău-platnic”, spune antreprenorul.
Ca să-și țină oamenii pe șantier și să nu închidă firma, omul a mers la un IFN. A semnat un credit scump, cu dobândă de 3% pe lună. „Nu am altă opțiune. Ori mă împrumut, ori dau faliment. Și dacă dau faliment, rămân și eu pe drumuri, și oamenii mei”, explică el. Situația lui nu e singulară – sute de companii care au contracte cu statul au ajuns să facă același lucru.
Statul român a devenit un jucător neserios. Contractează lucrări, le cere antreprenorilor să respecte termene și standarde, dar nu respectă partea lui din înțelegere: plata. În loc să fie motorul investițiilor publice, statul s-a transformat într-un blocaj financiar care aruncă povara pe mediul privat.
Guvernul știe problema, dar nu face nimic. În rapoartele oficiale, se vorbește despre „deficit bugetar” și „ajustare fiscală”. În realitate, asta se traduce în facturi neplătite și firme obligate să se împrumute la costuri uriașe. IFN-urile câștigă, antreprenorii pierd, iar statul mimează că economia merge înainte.
Cei care suferă cel mai mult sunt angajații. Salariile lor ajung să depindă nu de seriozitatea statului, ci de dobânzile cerute de IFN-uri. În loc să construiască școli, drumuri și spitale, antreprenorii fac calcule despre cum să achite ratele și cum să supraviețuiască până când – poate – ministerele virează banii.
Un stat care își plătește târziu facturile nu e doar ineficient, e abuziv. Își tratează partenerii ca pe niște victime captive. Iar când firmele românești cad una câte una, guvernanții ridică din umeri. Pentru ei, e doar o „problemă de cash-flow”. Pentru antreprenori, e diferența dintre viață și moarte economică.
