Ion Iliescu a murit. O știre care nu mai stârnește emoție, ci doar revoltă. Nu pentru că ar fi fost bătrân, ci pentru că a plecat dintre noi fără să fi dat vreodată socoteală pentru sângele vărsat în decembrie 1989 și în iunie 1990. A murit fără să fie condamnat, fără să-și ceară iertare, fără să spună vreodată adevărul. Iar odată cu el, moare și PSD – un partid născut din minciună, din manipulare, din cenușa comunismului și din trădarea Revoluției Române.
Cine plânge? Poate doar foștii securiști și baronii care i-au ridicat statui în timp ce dărâmau România. Dar românii care au sperat într-o țară liberă, românii care au ieșit în stradă cu pieptul gol în fața gloanțelor, aceia nu uită. Nu uită cum le-a fost furată victoria. Nu uită cum au fost mințiți. Nu uită cum, în locul democrației, au primit un simulacru de libertate condus de aceeași clică, doar cu costume schimbate.
PSD este moștenirea otrăvită a lui Iliescu. Un partid care a blocat orice reformă reală, care a sărăcit milioane de oameni și care a îngropat economia românească în datorii și corupție. Astăzi, fără Iliescu, partidul își pierde ultimul punct de sprijin simbolic. Nu mai are lideri, nu mai are proiect, nu mai are viziune. Doar funcții și privilegii.
Morții de la Revoluție nu au avut parte de dreptate. Dar moartea lui Iliescu, în același timp cu agonia PSD-ului, e o coincidență care strigă din adâncuri. Strigă că nimic nu rămâne neplătit. Că istoria se răzbună. Că adevărul iese mereu la suprafață. Târziu, dar inevitabil.
