Pe 1 mai a.c. s-au împlinit 15 ani de la moartea unui erou legendar: Ion Gavrilă Ogoranu. La fel cum i-a fost plecarea i-a fost și comemorarea, acoperită de tăcere. În ciuda faptului că numele lui este sinonim cu rectitudinea românească sub tirania comunistă, mai marii zilei s-au ferit să se închine la catafalcul lui sau să-l omagieze la vreo dată rotundă, a constatat cu întristare Claudiu Târziu.
În acest context, copreședintele AUR i-a adus un omagiu acestui erou printr-o declarație politică susținută în Plenul Senatului. Principala motivație a fost aceea că prin el „îi cinstim pe toți cei care au dat chip demnității românești și au păzit flacăra libertății într-o epocă în care a fi vertical și a lupta împotriva regimului politic echivalau cu o condamnare la moarte. Fără astfel de oameni, poporul român ar fi suferit în veac rușinea de a fi luat jugul comunist fără murmur”.
Redăm mai jos câteva fragmente din declarația politică a copreședintelui AUR Claudiu Târziu:
„Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut la 1 ianuarie 1923, într-un sat din județul Brașov, iar în timpul studenției s-a refugiat, cu arma în mână, în Munții Făgăraș, unde a constituit un grup de rezistență anticomunistă, alături de mai mulți colegi. Fusese unul dintre liderii grevei studențești din 1946 și pentru asta era căutat de forțele de represiune.
Noi am luptat cu arma împotriva comunismului în toţi munţii României socotind acest lucru ca pe o datorie de onoare a generaţiei noastre. Am sperat să ne vină americanii în ajutor, dar nu am condiționat lupta de intervenția SUA – mărturisea într-un interviu.
Timp de aproape trei decenii, Ion Gavrilă Ogoranu a fost coșmarul Securității. Grupul său a fost lichidat în 1955, după 9 ani de lupte. Securitatea a dat peste 100 de atacuri asupra lui. Doar Gavrilă a reușit să scape din ultimul asalt și să se ascundă pînă în 1976, cînd a fost arestat, prin trădare. Fusese condamnat la moarte în contumacie. A scăpat de la execuție și a fost eliberat prin intervenția președintelui american Richard Nixon.
A participat la revoluția din Decembrie 1989, iar apoi s-a dedicat ”datoriei de a mărturisi despre răul comunist”. Tot ce a scris în memoriile sale a fost confirmat ulterior de cercetări în arhivele Securității.
L-am cunoscut la începutul anilor 1990, la monumentul de la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, pe care îl ridicase în memoria camarazilor lui omorîți de regimul comunist în munții dimprejur. În fiecare vară, organiza acolo o slujbă de pomenire, în care îi evoca pe cei căzuți.
Mi-a părut că are alură de voievod. Statura dreaptă și vorba înțeleaptă, mintea iute și îndrăzneala de a acționa, dârzenia luptătorului și smerenia făcătorului de pace, ochii deprinși cu veghea și zâmbetul sincer – îl arătau ca fiind din stirpea conducătorilor dăruiți de Dumnezeu. În toți anii care au urmat și în care m-am bucurat de prietenia lui, mi s-a reconfirmat această noblețe a firii lui. Era efigia unei aristocrații a spiritului sub oblăduirea căreia s-a format generația mea. De aceea, sper că nu sînt departe timpurile în care noua generație îi va cunoaște pe cei asemeni lui Ion Gavrilă Ogoranu din cărțile de istorie și îi vor lua drept model.
Până atunci, fac acest mic gest de dreptate față de el prin a-i rosti, cu o reverență, numele de la tribuna Senatului României.”
