De dimineața până seara, cuvântul „deficit” răsună obsesiv în declarațiile oficiale, pe posturile de televiziune, în briefingurile de presă și în editorialele obediente. Se vorbește despre soluții, despre responsabilitate, despre sacrificiu. Dar nimeni, absolut nimeni din cercul puterii sau din presa aservită Sistemului nu suflă o vorbă despre cum am ajuns în această groapă economică. Cine sunt vinovații și unde s-au dus banii? Întrebări interzise în România de azi.
Suntem îndemnați să fim „înțelegători”. Să înțelegem că deficitul e grav, că trebuie să ne strângem cureaua, că președintele și liderii „responsabili” care vor forma noul guvern lucrează zi-lumină pentru a găsi o soluție. Nu pentru ei, desigur. Pentru țară. Pentru binele comun. Pentru redresare.
Dar în toată această retorică a salvării naționale, nimeni nu explică un lucru simplu, dar esențial:
Cum am ajuns aici?
De ce România a acumulat un deficit record și datorii de peste 120 de miliarde de euro în doar patru ani?
Unde s-au dus acești bani? Se regăsesc cumva în spitale moderne? În autostrăzi? În școli? În agricultură? Sau s-au evaporat în clientelă, sinecuri, ajutoare electorale și achiziții supraevaluate?
Întrebări firești. Dar interzise.
Președintele tace. Consilierii lui economici mimează luciditatea. Partidele „pro-europene” manevrate din umbră de Sistem își arogă titlul de „salvatori ai economiei”. Iar presa obedientă, aceeași care a susținut lovitura de stat tăcută împotriva democrației, repetă papagalicește aceeași placă: „Deficit. Greaua moștenire. Redresare. Eforturi. Stabilitate.”
În tot acest decor, Ilie Bolojan și vechile partide vin pe post de „speranță”. Cele care au administrat greșit România, care au cheltuit fără cap și care au girat dezastrul bugetar de azi sunt rebranduite ca „soluția de mâine”. Nimeni nu le cere socoteală. Nimeni nu întreabă unde sunt banii.
Ba chiar mai mult, asistăm la o formă de manipulare colectivă: s-a creat iluzia că altcineva ar fi vinovat. Poate niște „populiști”, poate pandemia, poate contextul internațional. Sigur nu „ai noștri”. Așa gândește fidelul electorat progresist, hrănit cu frică și narative din exterior, convins că tot ce vine de la Bruxelles e „adevăr absolut” și că orice critică la adresa puterii înseamnă trădare.
Ironic, mulți dintre acești alegători consideră că ar fi fost o tragedie dacă Georgescu ar fi câștigat președinția. Ar fi venit, chipurile, „răul cel mare”. Acum, e liniște. Deficitul e al nimănui, dar responsabilitatea pentru tăieri și austeritate e „națională”.
România nu suferă doar de un deficit bugetar. Suferă de un deficit de adevăr, de asumare, de responsabilitate morală și politică. Iar câtă vreme presa e complice, electoratul fidel e orb, iar vinovații sunt reciclați ca „soluții”, groapa economică nu va fi reparată – doar adâncită.
