România ar putea hrăni o Europă întreagă cu cartofi. Avem soluri excelente, climă favorabilă și fermieri muncitori care știu ce fac. Dar toate acestea nu valorează nimic într-o țară unde statul nu mișcă un deget pentru a susține agricultura autohtonă. Rezultatul? Cartofii românești, mari, frumoși, sănătoși, ajung să se strice pe câmp sau să fie aruncați la porci, în timp ce importăm masiv din Franța, Germania și Polonia.
În lipsa depozitelor moderne și a unei minime infrastructuri logistice, fermierii sunt nevoiți să-și vândă recolta pe nimic sau să o abandoneze. Prețul e ridicol: 0,4 lei kilogramul. Un cartof valorează mai puțin decât o pungă goală în supermarket. Asta e „piața liberă” în varianta românească: fermierul produce, dar moare de foame, în timp ce marfa străină intră pe bandă rulantă.
Aceasta nu mai e doar o problemă economică. Este o umilință națională. România a fost transformată într-o colonie agricolă: avem voie să consumăm, dar nu să producem. Avem voie să importăm, dar nu să concurăm. Dacă îndrăznești să cultivi, nu ai unde să vinzi. Și dacă ai, e la un preț care nu acoperă nici măcar sămânța.
De ce nu construiește statul depozite? De ce nu organizează centre de colectare? De ce nu oferă sprijin real producătorilor români? Simplu: pentru că guvernarea este interesată doar de importuri și de menținerea unui sistem în care fermierul român să rămână la sapă, nu la profit.
Cartoful românesc nu e lipsit de calitate. E lipsit de respect și sprijin. Iar dacă statul continuă să ignore această realitate, ne vom trezi într-o zi în care tot ce mâncăm va fi importat. Și tot ce-am putea produce va putrezi în țară.
