Într-o economie normală, creditul este un mijloc prin care oamenii își cumpără o locuință, firmele investesc, iar statul stimulează dezvoltarea. În România, însă, creditul a devenit un lux. Dobânzile sunt printre cele mai mari din Europa, iar politica Băncii Naționale nu face decât să mențină acest dezechilibru. În loc să sprijine economia reală, BNR a devenit gardianul unui sistem financiar care se îmbogățește din sărăcia populației.
Românii plătesc astăzi între 9 și 10% dobândă anuală la un credit ipotecar, în timp ce în Franța sau Germania media este de 3-4%. Aceasta înseamnă că pentru același apartament o familie din România plătește dublu față de una din vestul Europei. În aceste condiții, tinerii nu-și mai permit o locuință, firmele nu mai investesc, iar consumul intern se prăbușește. BNR a reușit performanța tristă de a transforma creditul — motorul oricărei economii moderne — într-o povară.
La nivel tehnic, explicația ține de modul în care BNR fixează dobânda de politică monetară. În loc să coboare treptat nivelul acesteia, în acord cu tendințele europene, banca centrală o menține artificial ridicată. Argumentul oficial: controlul inflației. Rezultatul real: blocarea creditării și sufocarea economiei interne. Inflația scade lent, dar prețul plătit de cetățeni este uriaș.
Mai mult, băncile comerciale din România aplică marje de profit exagerate, profitând de lipsa unei concurențe reale și de protecția tacită a BNR. Sistemul bancar funcționează ca un monopol mascat, iar clienții nu au alternative. Statul, prin tăcerea instituțiilor sale, devine complice la acest abuz sistematic.
Creditul ar trebui să fie o poartă către progres, nu un lanț care te leagă de datorii o viață întreagă. România are nevoie de o schimbare profundă: de o BNR care să protejeze interesul național, de o legislație care să limiteze abuzurile bancare și de o viziune care să redea cetățenilor dreptul la o viață decentă. Până atunci, creditul rămâne un privilegiu — și un lux pe care doar puțini și-l mai pot permite.
