Cultura și spiritul sunt primele valori cu care ne înfățișăm lumii.
Am cunoscut străini care-l iubeau mai mult pe Eminescu și-i cunoșteau opera mai bine decât mulți intelectuali români.
De pildă am avut onoarea să-l cunosc pe ambasadorul Gerardo Moscardo de Souza, diplomat brazilian care mulțumea „României și domnului Eminescu pentru că Brazilia a cunoscut cea mai mare creștere economică din lume”. Se știe că Mihail Eminescu și Mihail Manoilescu sunt socotiți părinți fondatori ai Braziliei moderne și că viziunea eminesciană a stat la baza exploziei economice din Brazilia din 2000–2012, urmare a implementării ei începând cu anii 1970 ca program economic în întreaga țară.
Am audiat fascinat cursurile despre Eminescu ale d-nei Zoe Dumitrescu Bușulenga.
Am ascultat cursurile Amitei Bhose, autoarea volumului „Eminescu și India”, cea mai amplă și sistematică tratare a relaţiei dintre gândirea indiană şi opera lui Eminescu, cum spune Sergiu Al-George.
La fel o pot menționa pe profesoara Rosa del Conte, autoarea celebrei monografii Eminescu o dell’Assoluto.
Rosa del Conte, care a proiectat în universalitate cea mai tulburătoare imagine a lui Eminescu, vede în el nu doar „il poeta rumeno della foresta…”, poetul român al pădurii și melancoliei romantice, al muzicalității mângâietoare, ci mai ales poetul însetat de Absolut.
Dar Eminescu a fost și mai mult decât atât. Nu doar om de cultură și intelectual naționalist.
Între 1877-1883 a fost jurnalist la ziarul „Timpul” (oficialul Partidului Conservator între 1876 și 1914) și redactor-șef între 1880-1881, putem spune chiar doctrinarul Partidului Conservator în perioada cât practic a dus singur ziarul în spate.
„Omul deplin” al culturii noastre, Eminescu a fost și rămâne o conștiință a neamului!
Eminescu a fost un patriot adevărat, nu unul de paradă!
Decisivă pentru formarea spirituală a tânărului Eminovici a fost întâlnirea la gimnaziul din Cernăuţi cu profesorul Aaron Pumnul, revoluţionar paşoptist ardelean mutat în Bucovina, fondator de ziare naţionaliste, care i-a insuflat elevului său o dragostea pentru poporul român, ideea de naţiune şi de formare a unui stat naţional.
Din iubire de țară Eminescu a riscat totul, de la libertate la viața însăși.
Încă din studenție Eminescu îndemna românii din Ardeal să se revolte contra asupririi austro-ungare. În 1870, după un înflăcărat manifest studenţesc, el riscă un proces cu autorităţile austriece. Într-un articol publicat în gazeta Federaţiunea din Pesta el cere desprinderea Transilvaniei de Ungaria. El îi atacă pe marii nobili maghiari ce oprimă populaţia română în Transilvania:
„Vina o au descreieraţii lor de magnaţi a căror vanitate îi face să creadă că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele”, scria Eminescu. El îndemna la război civil:
„Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă; am putea proclama autonomia Transilvaniei”, continuă studentul. Când e cuprins de înflăcărare patriotică, spun biografii, poetul nu se mai gândea la consecinţe.
Autorităţile austriece s-au sesizat. „Nu e de mirare după asemenea temerităţi că Eminescu e citat de procurorul public din Pesta şi ameninţat cu un proces de presă”, scrie Călinescu. Procesul nu mai are loc.
„Că pe Eminescu îl preocupă în chip sincer problema deşteptării naţiei ne este încă o dovadă proiectul unui ciclu de conferinţe populare pe care voia să le ţină în Maramureş, cu următoarele subiecte : 1. Geniu naţional; 2. În favoarea teatrului; 3.Studii asupra pronunţiei; 4. Patria română; 5. Poezie populară”, scrie Călinescu.
Poetul şi gazetarul patriot
Că Eminescu era patriot adevărat, nu de salon, o dovedeşte şi implicarea în 1871, tot în studenţie, în proiectul Asociaţiei studenţeşti România Jună din Viena. El participă la uriaşa serbare la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna. Ca secretar al Asociaţiei, Eminescu străbate ţara, strânge bani, scrie articole în presă pentru a populariza întâlnirea pan-românească. El se implică în inițierea unui referendum prin care românii din Bucovina și Transilvania să ceară împăratului Franz Joseph ieșirea din imperiu și unirea cu România. Pentru asta e trimis în judecată, pus sub urmărire de agenții secreți imperiali și aproape expulzat.
Tot în 1871, din Viena, Eminescu îi scria lui Iacob Negruzzi:
„Dacă ați cunoaște mai îndeaproape tendințele de deznaționalizare ale ungurilor, pe care ei le răped prin toate organele statului și-i exclud pe români din viața publică, v-ați lămuri mai bine. Nu vă puteți imagina situația românilor din Transilvania.”
După recunoașterea Independenței României, devenit gazetar de succes, în articole cu orientare patriotică, naţionalistă, Eminescu alege orientarea politică conservatoare.
„Pentru conservatorism, liberalismul era o politică, revoluţionară, demagogică, ce voia să îmbrace România în haine ce nu i se potriveau”, scria Călinescu. Eminescu considera guvernul liberal contrar interesului naţional și-l ataca în Timpul în articole necruțătoare la adresa partidului „roșu”. Liberalii erau de stânga și atunci, cum de fapt de stânga sunt și azi.
Un personaj paşnic, cu mult bun simţ, cum îl descriu contemporanii, Eminescu devenea virulent când era vorba de interesele patriei.
„Articolele lui Eminescu, păstrând ordinea de totdeauna a gândirii în stilul impecabil, se disting acum printr-o vehemenţă spumegătoare”, adăuga criticul. Patriotismul lui Eminescu apare şi în corespondenţa cu Maiorescu.
Poetul se gândeşte mereu la binele ţării, e permanent preocupat de soarta României, cum şi recunoaşte folosind adesea termenul patrie.
„Interesul practic pentru patria noastră stă acum în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importarea nechibzuită a unor instituţiuni streine. Nu e locul să explic aici mai amănunţit acest subiect, el însă mi-a ocupat cea mai mare parte din studiile şi propria-mi cugetare”, scria Eminescu lui Maiorescu.
În ciuda presiunilor politice, Eminescu nu renunţă la tonul virulent când e vorba de interesul naţional.
Societatea Carpații
Eminescu a fost un vizionar unionist, visând unirea tuturor provinciilor româneşti: „dacizarea” României, proiectul Dacia Mare vizând unirea românilor într-un unic stat.
Pe 24 ianuarie 1882, când românii aniversau 23 ani de la Mica Unire, Eminescu și alți intelectuali români pun bazele Societății Carpații, organizație naționalistă semisecretă ce milita pentru eliberarea tuturor provinciilor românești de sub dominație străină și unirea cu patria-mamă.
Liderii ei pregăteau o revoltă armată contra Austro-Ungariei, ce trebuia declanșată în teritoriile românești în 1884, când se împlineau 100 ani de la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. La câteva luni de la înființare, organizația avea 20.000 membri cotizanți, majoritatea din rândul studenților din Bucovina, Banat și Transilvania, aflați la studii în Regat.
Eminescu e creierul organizației, deși în acte figura doar ca secretar ce strânge cotizațiile.
În rapoartele serviciilor secrete austro-ungare Eminescu e nominalizat la poziția 4 în organigrama grupării naționaliste, urmat de Slavici, Ion Creangă, Veronica Micle. Eminescu superviza cumpărarea de armament ușor din străinătate prin portul Galați, spre a fi depozitat la granița cu Transilvania. Societatea Carpații devenise extrem de incomodă pentru autoritățile române și austro–ungare. Statul român risca declanșarea unui conflict politico–diplomatic și militar cu imperiile vecine. De aceea guvernanții hotărăsc desființarea organizației subversive.
Liderii ei Dimitrie Laurian, Vasile și Ioan Maniu sunt judecați și exilați. Eminescu încă e lăsat liber pentru a evita un scandal național.
Dar el devine nu doar prea incomod, ci de-a dreptul periculos, deranjând oameni prea mulți și prea sus-puși.
Inclusiv pe Carol I, a cărui complicitate cu împăratul Franz Iosef a criticat-o.
P.P. Carp cere imperios: „Scăpaţi de Eminescu. Potoliți-l pe Eminescu!”
Biografii îl descriu ca patriot „practicant” în viaţa de zi cu zi, fără să-i pese pe cine jigneşte când îşi apără poporul.
În final patriotismul îl costă viaţa, fiind ucis la doar 39 ani – și nu pentru poezii, ci pentru militantismul politic în apărarea națiunii române.
Așa-zisa lui boală e doar un mit răspândit tocmai pentru a-l discredita.
Pe 23 iunie 1883 Eminescu îi mărturisește lui Titu Maiorescu că vrea să se retragă din viața publică și să se călugărească la o mănăstire.
Maiorescu, protectorul său, dar și spion austriac, cunoștea planurile ocultei în privința poetului, așa că se opune.
După 5 zile, pe 28 iunie 1883, Eminescu e declarat nebun și internat în diverse sanatorii vreme de 6 ani, până când e asasinat în 1889.
Adaug că Eminescu a fost ferm susținător al Bisericii Ortodoxe:
„Biserica răsăriteană e de 18 sute de ani păstrătoarea elementului latin lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte; ea ne-a ferit de înghiţirea de către poloni, unguri, tătari, turci, ea e încă azi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal, orice, numai român nu e”.
Duminica mergea la slujbe la biserica Sf. Gheorghe Nou și cânta în strană.
Eminescu și Slavici au susținut ideea ridicării Catedralei Naționale pentru pomenirea eroilor căzuți în Războiul de Independență. Într-un articol din 1924 Slavici scrie:
„Când a sosit la Bucureşti vestea că ai noştri Curcani au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am publicat în Timpul un articol arătând că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu o mănăstire, şi stăruiam ca românii de azi să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică încăpătoare unde mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc.”
În 1881 Eminescu reiterează ideea, folosind prima oară numele „Catedrala Mântuirii Neamului”.
Se dorea atunci construirea unei catedrale catolice la București. Eminescu se opune: nu e normal să se ridice o catedrală catolică cât timp nu există una ortodoxă. El aduce dovezi că viitorul monsenior catolic, contele Ignatius Paoli, e spion austriac. Vaticanul l-a și retras din funcție, recunoscând temeinicia acuzațiilor. În ciuda presiunilor austro-germane, Carol I, deși catolic, n-a aprobat ridicarea catedralei. Eminescu a susținut ferm construcția catedralei ortodoxe, sugerând ca banii necesari să fie luați de la Loteria Română. Construcția avea să fie amânată 130 ani.
Spuneam că Eminescu a fost și un pătrunzător analist economic. Este autorul primului dicționar de economie politică și al unor articole economice publicate în Timpul în 1881: „Creditul mobiliar”, „Creditul mobiliar şi jocul la bursă”, „Creditul mobiliar şi presa capitalei”, „Statutele creditului mobiliar”.
Avea de gând să publice Teoria statului organic, unde să expună un program economic pentru prosperitatea României.
Guvernatorul BNR Mihail Manoilescu folosește însemnările eminesciene în cartea Théorie de la protection et l’échange international, tipărită în 1932 în Franța. În România teoria lui Manoilescu nu e valorificată, fiind tratată superficial. În schimb are succes în America de Sud: în Brazilia devine manual universitar, studiindu-se în facultăți.
Se pot spune multe despre Eminescu.
Se cuvine ca noi, conservatori, suveraniști, de dreapta creștină, să-l prețuim, să-l iubim și să ne revendicăm de la un înaintaș precum Eminescu.
4c7ktt