Când biciul lovește doar în jos. Austeritatea după chipul și asemănarea guvernanților
Vicepremierul Călin Anastasiu, într-o recentă demonstrație de neputință calculată, ne-a explicat că „nu se poate face nimic legal” în privința șefilor de companii de stat care încasează salarii mai mari decât președintele României. Contractele lor ar fi, spune domnia sa, „betonate”. Ca soluție, Anastasiu le cere frumos, cu rugăminte, să renunțe de bunăvoie la o parte din venituri. Iar noi, cetățenii, ar trebui să aplaudăm acest moment de înaltă responsabilitate morală în care statul cere cu „te rog frumos” ce ar putea oricând corecta prin voință politică și instrumente fiscale.
Aceasta nu e decât o mostră de populism cu iz liberal-afacerist, în care se mimează justiția socială, dar doar în jos. Cei cu venituri mici sunt ținta directă a tăierilor, a restricțiilor bugetare și a retoricii despre „eficiență” și „sustenabilitate”. În schimb, cei cu venituri indecent de mari, în funcții publice sau la vârful unor companii de stat, sunt tratați cu delicatețea unei confesiuni între prieteni. Acolo nu mai funcționează biciul, ci șoapta. Nu mai există urgență fiscală, ci „contracte legale” care nu pot fi atinse.
Ipocrizia este evidentă. Profesorii au și ei contracte, dar acestea nu sunt considerate „betonate” când vine vorba de tăieri sau înghețări salariale. La ei se poate interveni oricând, fără menajamente. La fel în sănătate, în administrație sau în alte domenii unde munca e grea, dar salariile sunt modeste. De fapt, mesajul real e simplu: „Există o lege pentru noi și o lege pentru voi.”
Să nu uităm nici de legea care prevede 6% din PIB pentru educație – în vigoare din 2011, dar niciodată aplicată. Acolo legea devine opțională, iar bugetul un moft. În schimb, când vine vorba de privilegii, contractele devin sfinte, imuabile, indiscutabile. În realitate, aceste privilegii pot fi ajustate oricând printr-o decizie politică – introducerea impozitării progresive, de pildă. Un sistem în care veniturile ce depășesc salariul președintelui să fie impozitate diferențiat, cu 30%, 40% sau 50%, ar însemna o formă reală de echitate fiscală. Dar cine să propună asta? Cei care sunt în strânsă legătură cu beneficiarii acestor venituri?
Adevărul este că austeritatea nu e un dat inevitabil, ci o alegere ideologică. Guvernul alege să aplice tăieri acolo unde nu există forță de reacție și să protejeze veniturile celor care oricum au mai mult decât ar avea nevoie. Este o austeritate cu două fețe: una dură pentru cei mulți și tăcuți, alta plină de înțelegeri și zâmbete pentru cei puțini și privilegiați.
Zbirii austerității sunt neputincioși în fața celor mari, dar inflexibili în fața celor mici. Asta spune totul despre cine este cu adevărat reprezentat în actuala guvernare. Nu e o greșeală, nu e o scăpare – este un program politic clar. Iar când biciul lovește doar în jos, nu mai e vorba de lege, ci de nedreptate organizată.
