România, cândva „grânarul Europei” și „tigrul industrial” al blocului estic, a ajuns azi un simplu spectacol de ruine și promisiuni electorale reciclate. Ultima veste – tarifele de 50% impuse de Statele Unite pentru importurile de oțel – a declanșat unde de șoc în întreaga lume. Proteste diplomatice, summituri de criză, planuri de contraofensivă economică. În România? Nimic. Liniște. Apatie. Poate un oftat nostalgic de la ultimul sudor rămas pe statul de plată.
De ce? Pentru că industria noastră de oțel – și, pe larg, industria în general – a fost dezafectată bucată cu bucată, sub privirea indiferentă (sau interesată) a guvernelor succesive. PSD, PNL, UDMR – toți au pus câte o cărămidă la monumentul funerar al producției autohtone. Și nu e vorba doar de oțel: aluminiu, petrochimie, minerit, textile, construcții de mașini – toate zac în aceeași groapă comună a tranziției prost gestionate și privatizărilor păguboase.
Combinatul de la Galați? Vândut și transformat în relicvă corporatistă.
Hunedoara? O rană deschisă între munți.
Câmpia Turzii? Poate un fundal bun pentru un film post-apocaliptic.
Astăzi, România e mare consumatoare de oțel — dar doar la import. Venit din China, Turcia sau Ucraina, oțelul străin ne construiește podurile, autostrăzile, și eventual, blocurile care se prăbușesc la cutremur. Iar când vin tarife de import, ele ne afectează indirect: prețuri mai mari, dar niciun motiv de protest – căci nu mai avem ce exporta.
Și dacă în alte țări guvernele protejează fabricile și muncitorii, la noi se organizează festivaluri pe ruine industriale, cu DJ și street food. În loc de uzine, avem centre comerciale. În loc de sindicate, avem influenceri. Și în loc de viziune economică, avem discursuri despre „dezvoltare prin consum”.
România nu e doar nepăsătoare la știrile economice globale. Este imună. Pentru că atunci când nu mai produci nimic, nici măcar crizele nu te mai bagă în seamă.
Americanii pot tripla taxele pe oțel. Noi zâmbim amar și ne întoarcem la grătare. De jos, de unde deja suntem.
