Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) a confirmat oficial că președintele Nicușor Dan are aproape 1 milion de lei în donații neidentificabile. Aceeași instituție care l-a amendat anul trecut cu 200.000 lei pe Călin Georgescu pentru donații considerate „neclare” și l-a acuzat fără probe de finanțare externă, descoperă brusc un nou standard: pentru unii, legea e lege; pentru alții, legea e flexibilă.
AEP: vigilentă cu unii, indulgentă cu alții
În cazul lui Georgescu, AEP a lovit cu toată forța, vorbind despre „sume suspecte”, „finanțare externă” și „donații ilegale”.
În cazul lui Nicușor Dan, însă, aproape 1 milion de lei lipsiți de identitate completă sunt tratați cu mănuși. Fără comunicate agresive, fără insinuări, fără concluzii premature.
Transparența electorală devine astfel un instrument selectiv, nu o obligație legală.
Ipocrizie instituțională: aceeași lege, două realități
Dacă legea spune că donațiile trebuie să fie identificabile, iar AEP spune că nu sunt… cum se numește asta?
Exact: standard dublu.
Când o instituție pedepsește pentru 200.000 lei la un candidat, dar ignoră 1 milion la altul, nu mai vorbim despre regulă, ci despre politică de protecție.
Iar protecția se întâmplă, întâmplător, pentru actualul președinte.
Transparența nu e opțională. E fundamentul democrației
Finanțarea unui candidat la Președinție nu poate fi acoperită de ambiguitate. Nu poate fi „nu știm exact cine a dat, dar e în regulă”.
Când AEP își schimbă severitatea în funcție de numele verificat, sistemul devine corupt prin omisiune.
Într-un stat democratic:
- regulile sunt clare,
- aplicarea lor este egală,
- sancțiunile sunt uniforme.
În România anului 2025, însă, se pare că depinde pe cine deranjezi.
Instituțiile nu sunt credibile când închid ochii selectiv
AEP a reușit performanța de a admite public o problemă gravă în campania lui Nicușor Dan, fără să ceară explicații și fără să deschidă o investigație reală.
Este un semnal periculos: dacă președintele poate avea un milion de lei „din neant”, ce mesaj mai transmite AEP restului clasei politice?
Când legea devine opțională pentru unii, nu mai vorbim de democrație.
Vorbim de ipocrizie instituțională.
