Din punct de vedere juridic, un ministru de externe nu are puterea de a „ceda” un drept de veto. Modificarea mecanismului decizional în politica externă europeană (trecerea de la unanimitate la majoritate calificată) presupune modificarea tratatelor UE sau activarea unor „clauze pasarelă”.
Aceste proceduri necesită ele însele un vot în unanimitate în Consiliul European și, de cele mai multe ori, ratificarea în parlamentele naționale. Un document comun semnat la nivel diplomatic este o simplă poziționare politică, nu o cedare efectivă a unor drepturi.
La nivelul UE, extinderea majorității calificate este o dezbatere complexă, susținută de state puternice, menită tocmai să deblocheze crize în care un stat kamikaze folosește dreptul de veto pentru a șantaja restul Europei (cum a făcut Viktor Orban cu sancțiunile împotriva Rusiei sau Austria cu aderarea României la Schengen).
Senatorul AUR Petrișor Peiu susține că „este imposibil ca Parlamentul Național să nu fie înștiințat și să nu poată să aprobe o chestiune de o asemenea importanță”. Argumentul său se anulează singur: tocmai pentru că o decizie definitivă privind renunțarea la dreptul de veto ar necesita aprobarea Parlamentului Național, este imposibil ca Oana Țoiu să fi „cedat” acest drept printr-o simplă semnătură la Bruxelles.
