Ministrul interimar de externe, Oana Țoiu, a tăiat scurt speculațiile despre o presupusă implicare a oficialilor americani în căderea Guvernului Bolojan și a spus că nu vede niciun motiv pentru o discuție oficială cu ambasadorul SUA pe această temă. Formula aleasă de Țoiu lasă puțin loc de interpretări: până la apariția unor dovezi clare, scandalul rămâne mai degrabă un instrument politic decât o explicație verificată.
Țoiu este, în același timp, ministru interimar în guvernul demis și propunerea pentru același portofoliu în echipa condusă de Siegfried Mureșan, iar această dublă ipostază o obligă la echilibru. Pe de o parte, trebuie să apere relația cu Washingtonul. Pe de alta, să nu lase impresia că Executivul intră într-o dispută alimentată de zvonuri și acuzații fără suport public solid.
Miza politică este mai mare decât pare. O astfel de temă poate deveni rapid muniție internă: pentru unii, dovadă de slăbiciune a guvernării; pentru alții, pretext de tensionare inutilă a relației cu principalul partener strategic. De aceea, refuzul de a convoca ambasadorul poate fi citit și ca o încercare de a închide un subiect care riscă să producă mai multă agitație decât clarificare.
În același timp, episodul arată cât de ușor pot fi împinse în spațiul public acuzații grave, fără o bază suficient de limpede. Iar când un ministru spune că „nu avem niciun motiv” pentru o discuție oficială, mesajul politic este clar: guvernul nu vrea să legitimeze o controversă care, deocamdată, nu este clar dacă are substanță sau doar miză de campanie internă.
În fond, problema nu este doar ce s-ar fi spus despre americani, ci cât de repede ajunge politica românească să confunde presiunea publică cu proba. Iar aici, prudenta lui Țoiu spune mai mult despre fragilitatea scenei politice decât despre relația cu SUA.
