Declarațiile recente ale șefului Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad, deschid o discuție periculoasă: ideea că „toți cetățenii României ar trebui să știe să tragă cu arma” pune pe tapet nu doar pregătirea pentru criză, ci și riscul unei treceri treptate către normalizarea armei în viața civică. Într-un interviu la Antena 3, generalul a afirmat că Armata are capacitatea de a organiza astfel de programe — cu condiția existenței unui cadru legal și a finanțării — și că instruirea civililor ar putea începe chiar din anul următor.
Argumentul „pregătirii” versus pericolele reale
Pe hârtie, mesajul este simplu: cetățenii ar trebui să fie pregătiți pentru situații extreme — pene de curent, crize, război. Generalul Vlad a subliniat și recomandările practice de reziliență (provizii pentru trei zile, lanterne etc.). Problema apare când simpla „pregătire” devine pretext pentru instruirea generală în mânuirea armelor — o decizie cu implicații etice, sociale și politice majore.
În societăți stabile, pregătirea civilă se traduce prin educație anti-panică, instruire medicală de bază, planuri de evacuare — nu prin înarmarea populației. Experiența unor state care au promovat larg accesul la arme arată creșteri ale incidentelor accidentale, escaladări ale conflictelor domestice și o presiune suplimentară pe forțele de ordine.
Cine plătește nota de plată?
Generalul Vlad a recunoscut pragmatic că totul depinde de „instrumentul legal” și de „resursa asigurată din buget”, dar a lăsat de înțeles că instituția militară este predispusă să preia sarcina organizatorică. Tradus: proiecte costisitoare, extindere de buget și direcționarea resurselor spre programe cu impact social discutabil, în locul investițiilor în sănătate, educație sau infrastructură civilă de urgență.
Eroare strategică și risc politic
Propunerea vine într-un context regional tensionat și în plină criză economică. Dar transformarea unei idei de „reziliență” într-un program masiv de instruire militară a populației riscă să erodeze încrederea publică și să alimenteze diviziuni politice. În absența unui dezbatere publică robustă și a unor garanții clare privind selecția participanților, controlul armelor și supravegherea post-instruire, inițiativa seamănă mai mult a mișcare simbolică cu costuri politice, decât a soluție rațională pentru securitate.
Ce ar trebui făcut în realitate
Dacă obiectivul este creșterea rezilienței naționale, soluțiile eficiente și necontroversate există: instruire civică în prim-ajutor, planuri locale de răspuns la dezastre, infrastructură critică consolidată, campanii serioase de informare publică și investiții în protecția civilă. Orice discuție despre arme în rândul civililor trebuie să fie secundară, transparentă și temporizată: fără avânturi politice sau decizii luate doar „pe hârtie” de la vârf.
Apelul generalului Gheorghiță Vlad la instruirea în masă a populației reprezintă o provocare serioasă la adresa modului în care definim securitatea națională. Pregătirea este necesară — dar militarizarea vieții civice nu e o soluție. România are nevoie de politici care să întărească reziliența publică fără a transforma cetățenii în participanți permanenți la exerciții militare. Dialogul democratic, transparența și prioritizarea soluțiilor civile rămân singura cale rezonabilă.
