Cazul Călin Georgescu vs. Nicușor Dan
Aceeași scenă, standarde diferite? „Dubla măsură” care erodează încrederea
OPINIE. În timp ce Călin Georgescu și o parte dintre voluntarii săi au ajuns în centrul unor anchete și au reclamat percheziții, rețineri și confiscări, în tabăra Nicușor Dan se vorbește despre o echipă de creatori de conținut care încă produce clipuri și filmează în sprijinul Președintelui—uneori descrisă, în spațiul public, drept „grupul de la Cotroceni”. Rezultatul: sentimentul pregnant de dublu standard.
Această piesă nu stabilește vinovății; pune în discuție simetria regulilor și transparența folosirii resurselor.
Tabăra Georgescu: anchete zgomotoase, voluntari stigmatizați
Susținătorii lui Călin Georgescu vorbesc despre un tratament disproporționat: voluntari citați, reținuți sau puși sub acuzare, bani personali confiscați, însoțite de „execuții” publice. Chiar dacă instituțiile au obligația să investigheze orice suspiciune, spectacolul procedurilor (comunicate, scurgeri, imagini) a lăsat impresia unei demonstrații de forță.
Mesajul transmis către public? „Cu unii se poate apăsa pedala la maximum”.
Tabăra Nicușor Dan: producție media în mișcare, întrebări fără răspuns
În oglindă, critici din opoziție susțin că voluntari pro-Nicușor Dan continuă să producă conținut video/TikTok, fiind apropiați de Administrația Prezidențială. Aici apar revendicări și acuzații: finanțări opace, acces privilegiat la spații și evenimente oficiale, protecție instituțională.
Important: acestea sunt acuzații vehiculate public; fără documente prezentate, ele rămân la stadiul de afirmații. Tocmai de aceea e nevoie de lămuriri oficiale, nu de tăcere.
Dubla măsură: când legea pare elastică, legitimitatea se rupe
Justiția are datoria să fie egală cu toți: aceleași standarde de finanțare, contractare, etichetare a conținutului politic și acces la infrastructură publică trebuie aplicate simetric.
Dacă un grup e percheziționat la prima suspiciune, iar altul este intangible în fața întrebărilor firești („cine plătește?”, „ce statut au producătorii?”, „există contracte?”), rezultatul nu e ordine, ci neîncredere.
Ce ar trebui clarificat, acum, de către instituții și actori politici
- Cine plătește producția de conținut (firme, ONG, PFA, voluntariat) și prin ce contracte?
- Există acces la spații/echipamente publice pentru filmări/mentenanță de content? În ce cadru legal?
- Sunt etichetate corect materialele cu caracter politic (sponsorizare, promovare)?
- Au fost tratate sesizări similare la fel de către Parchet/Poliție/instanțe, indiferent de tabără?
- Există proceduri interne la Administrația Prezidențială/guvern/instituții privind interacțiunea cu echipe de content politice? Sunt publice?
Transparența nu e un moft; e singurul antidot la suspiciunea de dublă măsură.
Reguli clare pentru campaniile digitale: minimul de igienă publică
- Trasabilitate pentru plăți și producție: cine, cât, pentru ce.
- Etichetare a conținutului politic sponsorizat pe platforme (inclusiv TikTok).
- Registru public al colaborărilor de comunicare în instituții: acces, permisiuni, costuri.
- Raport periodic al Parchetului/MAI pe cauze similare (fără nume, cu statistici): câte sesizări, câte clasări, câte trimiteri în judecată—pe tip de faptă, nu pe „culori”.
Fără simetrie, totul devine propagandă
Cazul Călin Georgescu versus Nicușor Dan nu e doar despre două tabere. E despre credibilitatea regulilor. Dacă într-o parte voluntarul devine infractor din oficiu, iar în cealaltă devine „personal auxiliar” netrecut nicăieri, atunci statul însuși se transformă într-un actor partizan.
Ieșirea e simplă și grea în același timp: documente pe masă, contracte, proceduri și răspunsuri oficiale—pentru toți. Numai așa „dubla măsură” încetează să fie pretext de scandal și redevine ceea ce trebuie să fie: inadmisibilă.
