Epoca în care trăim, a marilor diversiuni, împreuna cu „epoca de aur“ sunt, nu am nici o îndoiala, capitole distincte ale „Erei ticăloșilor“, că să folosesc o celebra sintagma a lui Marin Preda. Chiar dacă între timp a avut loc o revoluție, chiar dacă libertatea – pe care o pierdem cu fiecare clipă mai mult – a fost plătită cu sânge, ticăloșia și minciună au ocupat repede întreg spațiul care aparținuse odinioară speranței și iluziilor.
Și, firește, și-au impus regulile și oamenii care să le vegheze, să facă din țară teritoriul tuturor experiențelor eșuate. Dar nimic nou pentru cei ce cunosc obiceiurile locului, căci la întelepciunea acestora se recurge întotdeauna foarte târziu, după ce s-a pierdut totul.
O recitire a cronicarilor ne-ar oferi mai multe informații despre structura noastră, despre de ce suntem cum suntem. Dar nu este neapărat necesar să mergem pâna acolo. „Avem de toate și totuși simțim toți că n-avem nimic”, scria Liviu Rebreanu.
Constituția noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale care se repetă papagalicește la întruniri și prin ziare; literatură și artele cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate și fără nici o înrâurire asupra celor cărora se adresează: democrația noastră nu trăiește decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulți de către o mâna de îndrazneti…“
Textul, scris parcă în aceste zile, a apărut în „România“ din 31 ianuarie 1924, într-un moment în care „europenizatorii noștri cu orice preț“ se străduiau să „înabuse glasul trecutului“, și asta „de dragul luminei străine“. Deși nu era împotriva acesteia, Rebreanu era de părere că a sosit „vremea temeliilor“, că drumul spre un adevărat „europenism“ trece prin noi însine, adică prin propria noastră tradiție. Deși îl contrazice pe marele romancier în numele „europeismului“, un contemporan de-al sau, Eugen Filotti, este, la rândul sau, supărat pe „rușinoasă noastră viață publică de azi și pe toți păduchii abjecti“ care o populează. În același an, dar cu două luni mai târziu, în „Viață Româneasca“, Mihai Ralea, „poporanistul“, consideră că „ne lipsește dureros, pâna la asfixie, sentimentul democratic al libertății și dreptății, respectul persoanei altuia, care trebuie să fie altceva decât un mijloc de exploatare cotidiană. Când e atâta pustiu la noi, tocmai rafinăria senzorială ne mai lipsea?“
Cu zeci de ani înaintea lui Rebreanu se vorbea intens despre reforme. După ultimul război, am trecut de la capitalism la socialism și înapoi, cu un preț greu de imaginat. Astăzi, nu știm unde mergem, nimeni nu are habar unde trebuie să ajungem, nu există nici un proiect, nici o direcție reală, dar continuăm să ne reformăm vegheați de „înteleptii“ din sintagma lui Preda. Reforme fără bani, fără logică și, mai ales, fără omenie. Și făcute de șmecheri aroganți, incompetenți și nerusinati din al căror arsenal nu pot lipsi minciună, ura și cacealmaua. S-a făcut tot ce a fost posibil pentru umilirea tuturor profesionstilor. Și pentru distrugerea memoriei acestui popor.
Nu mai există repere, nu mai există modele, nu mai există decât robi supuși capriciilor celor care ne conduc. Treptat, au dispărut spitale, școli, medicamente, laptele pentru copii, iar majoritatea pensionarilor tinde să devină o specie aparte de cerșetori. Am ajuns campioni europeni la analfabetism și la boli eradicate odinioară și în România. Mari posesori de bacili Koch și, mai ales, de spirochete transmise cu generozitate și celor ce nu au la îndemâna primul produs concret al gândirii lui Cseke: prezervativul. Atâta doar că el nu poate fi folosit cu succes în cazul în care utilizatorul nu are dimensiunile cerute de reforma: 16 sau 19 cm.
Nu demult, s-a reformat clasa politică iar cel ce a avut și această idee știa prea bine la ce trebuia să se aștepte: la o nouă generație de papagali. Căci nu avea nevoie de oameni pentru țară, ci pentru propria să carieră. Cei trimiși pe la televiziuni să apere interesele puterii actuale sunt de un penibil desavârsit: o simbioză perfectă între prostie și lașitate.
Când îi vezi, îti vine să plângi pur și simplu de milă celor ce au învatat să-i suporte numai pentru a-și putea păstra locul de muncă sau din pură inconștiență: „Asta-i situația!“ De fapt, țară a devenit o suma de triburi mari și mici conduse după reguli tribale. Pentru cei ce doresc să înteleaga mai bine relațiile din lumea în care am coborât, studiile lui Claude Lévy Strauss sunt de mare folos. Cu cât ești mai aproape de șeful tribului, cu atât devii mai inițiat.
După atâtea reforme pe care nu aveau cum să le înteleaga nici măcar cei ce le-au făcut, era firesc să vină și rândul Constituției, așa cum ne-a anunțat de curând însusi Președintele patriei. Care s-a plictisit să nu respecte actuală Constituție și dorește una nouă că să aibă cu ce se juca pâna la expirarea mandatului, dacă nu va găși o formulă nouă pentru a-și continuă opera. Poate prin partidul pe care-l conduce. Sigur, nu era treaba președintelui să propună modificarea Constituției și nici să aibă atâta grijă de soarta succesorului sau.
Dar în lipsa banilor, a unor proiecte concrete de ieșire din crizele de tot felul, asemenea diversiuni prind repede și timpul trece. Ce ne înfurie mai mult: soarta umilitoare a polițiștilor sau vreun nou capitol al viitoarei Constituții? Căci cu un an înaintea alegerilor, când atmosfera este oricum foarte încarcata, propunerea va fi imposibil să nu aibă efectul scontat: scandalul! Și, desigur, camuflarea unor trocuri politice cu consecințe greu de prevăzut.
Ca ardelean, am urmărit cu mare interes dialogul politic dintre românii și ungurii din arcul guvernamental, reacțiile celor care dețin puterea, adică ale ungurilor, căci de satisfacerea nevoilor acestora depinde viitorul actualei guvernări. Pare un fel de poveste din folclor cu orbul și șchiopul: orbul nu aude, iar șchiopul nu vede, dar amândoi își continuă drumul. Ungurii nu pot depăși, ca mentalitate, anul lor de vârf, 1867, iar românii se încăpățâneaza să trăiască doar clipă, să urmărească doar câstigul imediat. Despre mâine? Vom vedea mâine! Pentru majoritatea politicienilor noștri, de oriunde ar veni ei, din momentul în care ajung la București sunt interesați doar de propriile lor interese, căci România lor se întinde între Chitila și Măgurele.
S-au ascuns în umbră legalității când a venit vorba de reprezentanta Ținutului Secuiesc la Bruxelles, nu s-au revoltat pentru că Guvernul maghiar nu le-a luat în seama protestele și, mai mult, a trimis la deschidere un reprezentant de seama. Nu prea demult, profetul lor, Tökes, a amintit și de Kosovo pentru cazul în care nu li se va da de bunăvoie …un Kosovo al lor. Iar experiență arată că au obținut chiar mai mult decât au sperat vreodată. În ceea ce mă privește, spectator neputincios la un dezastru politic, aștept, cum am mai scris, justificările celor de la putere când vor negocia renunțarea la Ziua Națională și la Imn. Căci udemeristii nu luptă pentru o viață mai bună a celor pe care-i reprezintă, ci numai și numai pentru simboluri.
Iar guvernanții de acum, fără cultură, fără istorie, fără prezent, trecut și viitor, dau totul în numele europenizării de care nu au habar. Și pentru prelungirea, cu câteva luni, a agoniei lor politice. Aparent nu protestează nimeni, iar la noi, drumul pâna la indignare pare foarte lung. Dar e bine să nu ne lăsăm înselati. Tăcerea nu poate fi interpretată întotdeauna drept aprobare. Ea poate fi și iminentă unei explozii. Escalada naționalismului maghiar precum și cei implicați în jalnicul troc ce se desfășoară cu nesăbuință în văzul tuturor ar trebui să dea de gândit.
Nu toți sunt proști în România și nici în Europa. Iar vremea revanselor și a bantustanelor a apus demult. Cât despre guvern… Czeslaw Milosz era de părere că „trebuie să i se dea omului și puțină fericire, pentru a-și însusi noțiunea de îndatorire. Nefericirea aduce numai ipocrizie și revoltă“. În ce ne privește, stăm foarte bine doar cu ipocrizia. Din păcate.
Text Augustin Buzura
