Data de 4 iunie a fost şi rămâne, în continuare, una a doliului şi a revoltei pentru extremiştii maghiari. Încheierea Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial, a însemnat stabilirea frontierelor noului stat, Ungaria, cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.
Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. Tratatul de la Trianon a creat o dihotomie care continuă şi atăzi să trezească animozităţi. Pe de o parte, acest tratat a fost şi este perceput de către mentalul colectiv maghiar ca fiind o adevărată dramă. Acesta este motivul pentru care Tratatul de la Trianon este considerat de maghiari ca fiind doar o bucată de hârtie care cuprinde apusul regatului Sfântului Ștefan, cu toate că acesta îşi începuse apogeul în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria).
Pe de altă parte, condițiile alianței și participării României la Primul Război Mondial au vizat în primul înfăpuirea unui proiect de țară început cu Unirea Principatelor, dobândirea independenței de stat și realizarea unui stat care să reunească toate teritoriile locuite de români, iar Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.
Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, niciun grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Cu toate că slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.
Ungaria, la fel ca orice stat naţional, a promovat un discurs istoric bazat pe o realitate deformată, realitate care s-a transpuns în simboluri şi acţiuni care să o justifice. Un exemplu în acest sens este și existența unui steag secuiesc pe care ghizii îl prezintă drept steag al Ardealului. Fiecare stat național are o variantă extinsă bogat argumentată în discursul istoric: Bulgaria Mare, Serbia Mare (de aici și conflictul pentru regiunea Kosovo), Grecia Mare (care este o proiecție a dominației anticei Elade), la fel cum există versiuni ale unei Românii chiar mai mari decât România interbelică, care au la bază trecutul glorios şi cuceririle regelui dac Burebista. Realitatea zilelor noastre ne relevă ideea de „a fi mare” a unui stat care este cu adevărat mare, Rusia. Imperiile s-au ridicat şi s-au prăbuşit într-o ciclitate despre care istoria ne-a relatat într-un mod mai mult sau mai puţin obiectiv, căci aşa cum spunea Napoleon, istoria este o minciună pe care nimeni nu o contestă. Singura certitudine care ne-a rămas este faptul că seminţele distrugerii au fost plantate chiar de către aceste state mari.
Rămâne de văzut cât vom putea accepta rezultatele acestor ciclicităţi, pentru că, de cele mai multe ori, dacă ar fi să vorbim în detaliu despre o victorie, vom descoperi că este o graniţă fină care o delimitează de o înfrângere.
