Deși cel mai rău stăm la creșterea vitelor, de acolo obținem cei mai mulți din puținii bani produși în zootehnia noastră. Oare nu este acest grafic suficient de grăitor și pentru politicienii noștri, cât să înțeleagă că trebuie susținută masiv creșterea bovinelor și că trebuie resuscitată creșterea porcilor?
Este chiar așa de greu de înțeles?
Nu putem oare să observăm că statele cu densitate mare de animale (Olanda, Belgia, Irlanda, Danemarca) se numără toate printre națiunile europene cele mai dezvoltate?
De ce nu putem să învățăm și noi din lecțiile celor care au succes?
De ce Polonia poate, de exemplu, să urmeze exemplele națiunilor dezvoltate?
Ce ne lipsește nouă să putem crește vite și porci?
Nu avem cumva producție vegetală?
Nu avem cumva forță de muncă?
Avem de toate, dar nu putem să vedem cu claritate ce trebuie făcut.Nu se poate vorbi despre agricultură, totuși, fără a aminti contextul european, context denumit pompos „politica agricolă comună”.
Politica aceasta se bazează pe un principiu simplu care a distrus agricultura clasică europeană: fiecare hectar de teren este subvenționat cu o sumă de bani de la UE, indiferent ce faci și, mai ales, ce nu faci pe acel teren. Și, mult mai important, subvenția pe hectar este aceeași indiferent de mărimea fermei.
Adică cel care a avut norocul să primească cadou de la statul român Insula Mare a Brăilei (cea mai mare fermă din UE) primește aceeași subvenție la hectar ca și amărâtul care lucrează 10 sau 100 de hectare.
Ceea ce evident, este o politică de ucidere a fermelor miciSă ne aducem aminte de faptul că România are terenul agricol fragmentat în multe-multe ferme extrem de mici și are câteva ferme uriașe, deținute și lucrate, bineînțeles de firme străine. Așa că, pentru noi, politica agricolă comună a însemnat sărăcirea micilor fermieri și îmbogățirea arabilor care dețin Insula Mare a Brăilei.
Care trăiesc ca nababii pe seama subvenției fixată de Julien Cioloș, pe vremea când păstorea agricultura UE.
Și care nu mai au niciun interes să crească vite, nu mai au nevoie.
Afacerea lor le aduce bani și dacă nu cultivă deloc cele peste 50.000 hectare primite cadou.Concluziile nu sunt multe, dar sunt dureroase.
Purtăm, paradoxal, blestemul unui pământ generos, al unei clime blânde și al unui rezervor imens de forță de muncă.
Avem ghinionul unei politici agricole comune a UE proiectată pentru țările vestice, cu mult mai puțin teren agricol, cu producții vegetale mai modeste, dar cu multe-multe ferme zootehnice.
Culmea e că am avut comisarul pentru agricultură al Uniunii, dar parcă vorbea prea mult în franceză.
În plus, după ce că avem o politică bruxell-eză defavorabilă, avem și ghinionul unei lipse cronice de politici agricole ale guvernelor care au condus țara.
Rezultatul?
Avem deficit la comerțul cu produse alimentare pentru că exportăm grâu și porumb și importăm chips-uri, aluat congelat și carne de porc.
Avem o structură agricolă de secol XIX, cu 70% provenind din producția vegetală.
Avem efective mult prea mici de vite și porci, dar avem multe oi și capre, de care, însă, nu prea ne atingem la masă.Iar timp și dispoziție de a vedea aceste lucruri nu au deloc cei care conduc România.
Ei sunt ocupați cu alegerile în fiecare an.
